Secretul și/sau Arcana în Francmasonerie

Subiect încă de nișă în istoriografia noastră, mai veche și mai nouă, istoria Francmasoneriei și a contestatarilor acestei formule de aglutinare fraternalistă modernă își găsește treptat locul firesc în discursul contemporan asupra diver­selor forme de sociabilitate născute în zorii modernității[1]. Diversitatea și complexificarea continuă a lumii actuale, capacitatea uriașă a generatoarelor de informații de toate felurile (media clasică și new media) precum și rapiditatea difuzării unei cantități considerabile de informații veridice alături de cele false și/sau manipulatoare de‑a dreptul, goana după senzaționalul cu orice preț, toate acestea nu fac decât mai dificilă discernerea adevărului și, deopotrivă, judecata obiectivă și rațională.

La o privire, fie și superficială, asupra istoriei umanității din momentul apa­­riției primelor forme de organizare socială complotul, conspirația și alte di­ver­se forme de uneltire împotriva puterii și a ordinii stabilite au populat ima­gi­narul social și s‑au dovedit a fi realități istorice de necontestat. Motivele care au stat la baza unor asemenea desfășurări potrivnice unui status‑quo, în general ac­cep­tat, au fost dintre cele mai diverse: dorința de putere, accesul la resurse de naturi diferite (economice, financiare, de capital simbolic etc.), motivații reli­gi­oa­se sau confesionale, ideologice ș.a.m.d. Pericolul real sau perceput al unor ase­­me­nea amenințări reale ori imaginate la ordinea instituită a folosit deciden­ți­lor în exercițiu pentru a‑și prezerva și consolida propria putere, a stimula coe­ziunea internă (ingrupală), a facilita manipularea celor aflați sub conducerea lor, în fine, a instrumenta generalul instinct al tuturor speciilor fight or flight (lup­tă sau fugi). Toate mișcările și formulele asociative al căror scop a fost și este schimbarea, de regulă bruscă și violentă cel mai adesea, a ordinii existente și a ierarhiilor de putere din societățile unde acestea au apărut au drept numi­tor comun secretul.

Din punct de vedere istoric, societățile secrete își au rădăcinile în vechile tradiții orientale, iar „cultul misteriilor” este atestat în lumea greco‑romană – exemplul cel mai vechi fiind cel al Eleusis‑ului care datează cu circa un mileniu și jumătate înainte de era creștină[2]. Prima dintre Fraternitățile despre care avem știință este cea a pitagoreicilor (secolul al VI‑lea î.H.) din Crotona, desfiin­țată violent ca urmare a unei revolte populare provocate de caracterul ei aristo­cratic și ocult. Secretul (etimologia cuvântului este latinescul secretus) este definit ca ceea ce este ținut ascuns și rămâne necunoscut, tainic și ferit de ochii celorlalți, nemărturisit și aparținând spațiului intim, privat. Înțelesul și funcțiile secretului au constituit subiectul predilect al multor autori din varii câmpuri ale cercetării și/sau literaturii[3] și ceea ce este relevant pentru demersul nostru este afirmația, neasumată practic de Francmasonerie, că ea ar fi o societate secretă (o organizație conspirativă constituită în ascuns). Francmasoneria afirmă despre sine că a fost și este un ordin inițiatic, o confraternitate discretă și nu una clandestină[4] ai cărei membri (adepți) nu împărtășesc un secret sau mai multe ci, „secretul” ei, în măsura în care el există, este trăirea individuală a asu­mă­rii unei spiritualități sapiențiale care nu este de natură religioasă (Franc­masoneria nu este despre mântuire colectivă), ci de ordinul unei dorite perfec­tibilități morale a fiecăruia dintre membrii ei. De aici și polemicile cordiale, sau nu, legate de afirmații precum: „Te naști francmason și nu devii unul”, „Franc­masoneria este o elită exclusivistă rezervată unor categorii sociale restrânse”, „Francmasoneria trebuie sau nu regândită la dimensiunea provocărilor de astăzi” ș.a. Francmasoneria și inițiații ei nu au secrete (ritualurile, învățăturile, valorile și principiile ei sunt de mult publice prin tipărire și răspândirea lor inclusiv în social media) și nici nu folosesc îndeobște acest termen, ci vorbesc despre arcane. Termenul arcană a fost definit la începutul epocii moderne ca fiind „un lucru secret, necorporal și nemuritor, care nu poate fi recunoscut de om altfel decât prin experiență”[5]. O taxonomie a arcanelor, după natura lor, se poate prezenta astfel: arcana naturae (secretele naturii), arcana Dei (secretele lui Dumnezeu), arcana imperii (secretele statului), arcana mundi (secretele lumii) arcana cordis (secretele inimii), arcana artis (secretele meșteșugurilor) etc. Evident, există și arcanele Francmasoneriei, după cum, urmând tradiția lui Paracelsus există și arcanele medicinei (virtutes) care se referă la puterea vin­de­cătoare a substanțelor (unele rezultat al alchimiei) folosite pentru trata­mente. Așa cum se poate sesiza există diferențe notabile între secret (secretum) și arcane. În timp ce secretul este ceea ce în principiu poate fi cunoscut (dimensiunea gnoseologică), arcana presupune experimentarea și trăirea lui (dimensiunea deopotrivă gnoseologică și ontologică). Discuția poate fi dusă mai departe dacă introducem și termenul ocult sau mister (misterii). Încărcătura semantică a acestor termeni, istoric constituită, trebuie bine înțeleasă pentru că adesea ea poate genera confuzii în mintea celor mai puțin familiarizați cu dome­niul. Astfel, dacă în perioada premodernă au existat profesori de secrete (professori deʹ secreti) o ocupație acceptată și validată în epocă, cărțile dedicate secretului au continuat să apară până la începuturile timpurilor moderne ele fiind, de fapt, manuale cu instrucțiuni care asigurau cunoștințele necesare în domeniul tehnic sau medical cu precădere[6].

Putem rezuma cumva cele afirmate mai sus în raportul dintre secret și arcană, în contextul studiului Francmasoneriei, aplicând formula deja consa­crată a diferenței dintre emic[7] și etic. Astfel, „secretul” ca practică sau atribut al organizării francmasonice trebuie înțeles ca fiind o formulă la baza unei socia­bi­lități bazată pe încredere, ca o adevărată interfață între opacitate și trans­pa­rență. Francmasoneria[8] va fi mereu înțeleasă diferit de adepții săi versus cei din afara acestei structuri care au percepții diferite asupra „secretului” și rostului acestuia.

Pentru aceia care nu sunt membrii ai acestei forme de asociaționism fraternal modern această formă de aglutinare la nivel social poate fi văzută ca: „Societate a gândirii, ordin inițiatic, asociație filosofică, comunitate frățească sau simplă rețea politică… francmasoneria rămâne pentru mulți… învăluită în umbre și fantasme”[9].

Încă de la începutul secolului al XVIII‑lea, „noul secol al lui Augustus” cum a mai fost numit, Francmasoneria a fost asociată cu perioada de geneză și cea timpurie a Iluminismului și cu știința newtoniană. Ea s‑a plasat în centrul noii culturi a cunoașterii și a luptat pentru înlăturarea prejudecăților și a specu­la­țiilor prin apelul la dovezi și experimente; a fost o „școală de guvernare” proto-democratică cu tendințe egalitariene opusă logicii feudale și ierarhiei acesteia. Accesul la cunoaștere și transmisiunea acesteia presupunea o legătură de încre­dere la nivelul social care contribuia la modul stabilirii relațiilor interpersonale și la liantul atât de necesar societăților de tip modern[10]. Cunoașterea a fost și este ierarhizată și, de aceea, cei care o dețin și o difuzează o fac într‑un anumit mediu și într‑o anumită manieră, cu un ritm bine cumpănit. Este limpede și istoric demonstrabil că pe măsură ce ne apropiem de timpurile în care trăim spațiul social a invadat spațiul privat și, mai nou, spațiul intim, acest lucru fiind mai evident în societățile conduse de regimuri autoritare sau totalitare. Acestea din urmă au limitat constant spațiul privat și au călcat frecvent dreptul indi­vizilor la o sferă sigură a intimității și secretului. Lumea contemporană este o lume inundată de informație, dar este o realitate tristă faptul că sunt puțini aceea care sunt capabili a transforma informațiile în cunoaștere. De aici și para­digma cultivată astăzi și anume aceea a „societății bazate pe cunoaștere” (knowledge based society) cu toate implicațiile sale.

Dicționarele limbii române definesc complotul ca fiind o înțelegere secretă a câtorva persoane pentru o acțiune comună împotriva unei persoane, a unui stat etc. Adesea se folosesc și sinonimele conjurație, conspirație, intrigă, mași­nație, uneltire, cabală etc. Așa cum istoria generală o demonstrează complo­turile sunt des întâlnite în diferite secvențe cronotopice cu rezultate diverse (reușite, eșuate, deconspirate etc.). Trebuie însă făcută o distincție clară între acestea și teoriile conspirației (conspiracy theories, théorie du complot, Versschwörungstheorien etc.) acestea din urmă trimițând la comploturi care nu au fost niciodată urzite, la realități interpretate deformat, la lucruri imaginate care depășesc înțelegerea comună și limitele temporale și/sau spațiale. Pierre-André Taguieff grupa aceste teorii după sușa și gradul mai mare sau mai mic de elaborare a acestora în patru categorii: teama provocată de comploturile ficti­ve; ideea ori ipoteza complotului ca o reacție la evenimente istorice care dau impresia că pot fi înțelese și stăpânite la nivel intelectual, lucru care îndepăr­tea­ză de serendipitate și haos; ideologia complotului care se fondează pe convin­gerea că procesele sociale sunt cu necesitate manipulate de grupări oculte; în fine, mitul potrivit căruia istoria este un șir nesfârșit de comploturi[11]. Teoriile conspiraționiste sunt forme secularizate și diabolizate ale proniei cerești care prezintă forme alternative ale desfășurărilor istorice văzute ca transpuneri practice ale unor proiecte generate și aplicate de un grup mic de oameni puternici și fără scrupule. De cele mai multe ori, patul germinativ al acestor teorii este constituit din prăpastia care separă speranțele indivizilor de realitatea în care trăiesc și, în acest sens, ele oferă un mijloc de explicare facil al „ghinioanelor” și sorții potrivnice care marchează un eveniment la nivel de grup relevant numeric (uma­nitate, popor, națiune etc.), comunitate mai restrânsă (familie extinsă, nucleară) ș.a.m.d. Adesea, ele se referă la lupta dintre bine și rău cu scopul de a identifica și numi răul, acesta din urmă provocat de forțe oculte și deținătoare de puteri considerabile.

Acuzele și vituperările cele mai frecvente la adresa Francmasoneriei au vizat această structură confraternală ca fiind cea care, prin morfologia sa, are capacitatea de a genera diferite forme de complot menite a conduce la dobân­direa unor poziții hegemonice în societate. Explicația acestei asocieri între Francmasonerie și activitățile menite a răsturna ordinea stabilită în societățile moderne și contemporane rezidă într‑o multitudine de factori dintre care cei mai importanți sunt cei care pornesc de la existența unui mecanism invitațional pentru acceptarea de noi membri, structura ierarhizată dar și democratică în interiorul Lojilor, dimensiunea, oximoronică pentru cei neinițiați, a caracterului tradiționalist și progresist deopotrivă al acestei confraternități, cultivarea per­fec­ționării morale a membrilor săi, principiile și valorile de esență Iluministă (credința în evoluție și progres, căutarea permanentă a adevărului, propulsarea persoanei în avanscena istoriei, munca neobosită și necurmată pentru melio­rismul social ș.a.m.d.), deschiderea religioasă și confesională, nediscriminarea etnică și/sau națională etc. S‑a întâmplat adesea ca din rea‑voință, ignoranță și neștiință sau chiar cu intenție Francmasoneria să fie pusă alături de adevăratele societăți secrete, animate de scopuri nu doar limitate (de regulă mercantile), ci îndreptate împotriva umanității și drepturilor omului cum ar fi Ku Klux Klan‑ul, Ordinul Thule, Skull and Bones, Afrikaner Broederbond, Thugs, Mafia, Triadele etc. În mod limpede, acest lucru a întărit în opinia unora ideea că această structură fraternală modernă urmărește scopuri contrare intereselor largi ale societăților în care își desfășoară activitatea. Asocierea cu Illuminati a fost și ea un factor deloc neglijabil în această direcție.

Evident, la toate acestea se adaugă ceea ce a însoțit societatea umană tot­dea­una și anume teoriile conspiraționiste aflate mereu în subsolurile agendei publice în calitate de explicații scurte și plauzibile pentru nenorocirile de tot felul mereu prezente în lume. În plus, contexte și conjuncturi generate politic sau interese meschine de o mare diversitate s‑au combinat în efortul de a manipula eficient mulțimile și de a permite ingineriei sociale un câmp larg de acțiune. Toți cei care au manipulat trecutul au manipulat voit identitatea indi­vizilor și colectivităților, au pervertit valori și principii, au introdus „basne”[12] în evocarea timpurilor trecute având doar ochii ațintiți spre un prezent incom­pre­hensibil pentru marea masă a oamenilor iar Francmasoneria a intrat rapid în vizorul lor. În mod aparent paradoxal, cu cât aceasta s‑a deschis și a arătat mai mult societăților în care și‑a desfășurat activitatea, cu atât mai mult și‑a crescut atractivitatea fără ca forța arcanelor ei să slăbească câtuși de puțin. Dominique Labarrière scria cu drept temei: „Dacă francmasoneria contemporană se poate expune după bunul plac… poate că răspunsul nu trebuie căutat în ea însăși, ci mai degrabă în natura profundă a ființei umane, ființă care nu ar fi renunțat niciodată la ceea ce constituia hrana căutării misterului lui Isis sau al lui Eleusis, a discipolului lui Pitagora, conștiința obscură că în spatele fiecărui adevăr se află un alt adevăr, că în spatele vizibilului se află invizibilul, că dincolo de sensul literal există o profunzime, iar în spatele acestei profunzimi, o altă profun­zime…”[13].

Într‑o mare majoritate a cazurilor și în diferite secvențe cronotopice mile­na­rismul, religiile și confesiunile apocaliptice, mișcările politice etnonațio­na­lis­te (frecvent extrema dreaptă și adepții ei, dar și extrema stângă) sunt urzi­torii teoriilor conspiraționiste sub vălul cărora își ascund protecția oferită ade­ren­ților și propriilor valori și principii. În centrul tuturor teoriilor conspiraționiste se află tensiunea creată de raportul transparență versus secret. Paradoxal poate – acest lucru este cu prisosință dovedit în cazul subiectului ales de noi pentru această lucrare – cu cât există mai multe informații și expunere publică, cu atât mai mult cresc suspiciunile că este ceva care este încă păstrat secret. Teoriile conspiraționiste au și un pronunțat caracter cosmologic lucru care le face inte­re­sante pentru antropologii culturali[14].

Nenumăratele dezbateri vizând caracterul „secret” sau „discret” al acestei forme de coagulare fraternală de‑a lungul timpului au generat nu numai prolixe explicații, dar și multe confuzii (voite sau nu) datorate ignoranței, intereselor particulare și, de ce nu, prostiei fabulatorii care au alimentat mereu un public dornic de explicații simplificatoare, de subiecte spumoase, gata să identifice un „țap ispășitor” pentru toate cele ce necesită o explicație mai adâncă și, uneori, sofisticată intelectual. Teoriile conspirației au acompaniat istoria tuturor comu­nităților și societăților de‑a lungul vremurilor și au funcționat perfect în calitate de panaceu pentru „neliniștile”, „îngrijorările”, „temerile” și altele asemenea resimțite în diverse secvențe cronotopice la diverse niveluri ale societății. De ce totuși Francmasoneria este un subiect predilect al acestor teorii? Răspunsul cel mai simplu este acela că Francmasoneria nu a simțit niciodată nevoia să răs­pundă oricăror acuzații de conspiraționism formulate la adresa ei, cu o singură notabilă excepție^[15], evitând astfel polemici considerate inutile, costisitoare sub aspect moral, temporal și material. Poziția generală a acestei confraternități a fost aceea că Francmasoneria nu face nimic și nu se implică nicăieri, ci doar francmasonii, în calitate de indivizi și membrii ai societății o pot face cu titlu personal, evident, dacă doresc acest lucru. Spus altfel, Francmasoneria nu se implică direct în transformarea societății ci ea își propune transformarea indivizilor care, la rândul lor, pot transforma societatea dacă pot și doresc acest lucru. Departe de a fi un sofism ori o elegantă cale de a evita lungi polemici, această poziție justifică filosofia profundă a acestei structuri care nu oferă mântuire colectivă, privilegii de vreun fel, satisfacerea unor nevoi materiale personale ș.a.m.d. Pe scurt, ea își propune să aducă în rândurile ei oameni buni pentru a le oferi posibilitatea de a deveni și mai buni prin studiu și efort indivi­dual într‑un mediu fraternal. În limbajul devenit comun acum, Francmasoneria este mai mult decât o formă de dezvoltare personală evoluată desfășurată nu în secvențe cronotopice limitate, ci pe parcursul întregii vieți, în mod continuu și coerent de la inițiere și până la moarte.

Ideilor aberante potrivit cărora Francmasoneria conspiră la dominarea și supunerea lumii, la îndepărtarea de credințele și confesiunile acceptate la nivel larg în diverse societăți ale lumii, la distrugerea familiei și a moralei comune, la propagarea vărsării de sânge și a schimbărilor violente ale ordinii politice în sta­tele în care funcționează nu le putem replica decât punând în fața lor adevă­ru­rile istoriei care arată că valorile legate de autonomia individuală și drep­tu­rile imprescriptibile ale omului, independența națională și suveranitatea, păstrarea tradițiilor și credința în progresul umanității în ansamblul ei au fost susținute de membri acestei confraternități. Nici războaiele cunoscute de omenire, nici revoluțiile de tot felul (de la cea franceză la cea bolșevică) și nici loviturile de stat sau putsch‑urile de pe mapamond nu au fost „coapte” în labo­ra­toarele unei conspirații francmasonice universale. În toate acestea, francma­sonii s‑au aflat și în tabăra învinșilor și a învingătorilor, murind sau triumfând în funcție de propriile lor opțiuni și convingeri. Despuierea arhivelor confirmă aceste afirmații, după cum și cercetările istoricilor ori a unor autorități de stat validează rolul benign al structurilor francmasonice în astfel de evenimente cărora, cel mai adesea, și francmasonii le‑au căzut victime. Este la fel de adevărat că preamărind omul și virtuțile lui, crezând în perfectibilitatea lui și a umanității, aderând la ideile de progres și meliorism social, francmasonii au detestat orice formă de abuz și totalitarism în gândire și acțiune, în vorbă și faptă încredințați fiind că e de datoria omului să se desăvârșească în măsura puterilor lui în istorie și nu doar în eternitatea vieții de apoi. De aceea, în multe rânduri, structurile și organele autoritar totalitare, paternalist coercitive au văzut în Francmasonerie un dușman cu atât mai redutabil, cu cât acesta a refu­zat polemica și confruntarea în piața publică. Crezând și cerând lumină ei au fost convinși că înțelepciunea, forța și frumusețea se pot reuni într‑o triadă meni­tă a încununa creația nepereche a lui Dumnezeu: Omul. Lumina cunoaș­te­rii este esențială și chiar paradigma spre care se îndreaptă acum tot mai multe societăți ale lumii, și anume „societatea bazată pe cunoaștere”, este dovada peremptorie a acestui lucru. Ignoranța și viciul nu vor dispărea fără acțiune concretă, după cum nici cunoașterea și înțelepciunea nu vor veni în mod auto­mat după actul inițierii. Avansul cunoașterii presupune muncă susținută și o motivație de ordin superior.

[1] Textul de față este o reluare fragmentară din lucrarea C. Turliuc, C. Moșneanu, Al. Rufanda, Conspirație și democrație. Extremisme și antifrancmasonerie în România precomunistă, Iași, Editura Junimea, 2024

[2] Dintre marile personalități inițiate în misteriile din Eleusis amintim aici pe Plutarh, Cicero și împărații romani Hadrian sau Marcus Aurelius.

[3] În contextul rândurilor de față rămâne un reper fundamental studiul profesorului berlinez Georg Simmel, elvețian la origine, „The Sociology of Secrecy and of Secret Societies” publicat în The American Journal of Sociology, vol. XI, Nr. 4, January 1906, pp. 441‑498. Alte lucrări relevante pot fi: Sissela Bok, Secrets: On the Ethics of Concealment and Revelations, New York, Vintage, 1989; Dan Burton, David Grandy (eds.) Magic Mystery and Science. The Occult in Western Civilization, Bloomington, Indiana University Press, 2004; Charles Webster, From Paracelsus to Newton: Magic and the Making of Modern Science, Cambridge, Cambridge University Press, 1982; Fabio Venzi, The Influence of Neoplatonic Thought on Freemasonry and other Essays, Sussex, Book Guild Publishing, 2007 etc.

[4] Această precizare este extrem de importantă în opinia noastră și ea poate lămuri limpede unele aspecte controversate încă și persistente într‑o bună parte a opiniei publice.

[5] Johann Heinrich Zedler (ed.) Grosess vollstãndiges Universal‑Lexicon aller Wissenschafften und Künste, welchebisshero durch menschlichen Verstand und Witz erfunden und verbessert worden…, 68 vol., Halle: Zedler, 1731‑1754. Apud Daniel Jütte, The Age of Secrecy. Jews, Christians and the Economy of Secrets, 1400‑1800, New Haven &London, Yale University Press, 2015, p. 3.

[6] Ibidem, p. 5.

[7] Prin urmare, „emic” se referă la o abordare care încearcă să înțeleagă și să interpreteze lumea din perspectiva subiecților studiați, respectând valorile și contextul lor cultural specific. Contrastul este cu termenul „etic”, care se referă la perspectiva externă, analizată dintr‑o poziție obiectivă sau generală.

[8] Diferiți autori aproximează astăzi numărul membrilor Francmasoneriei la aproape patru milioane la nivel mondial.

[9] Roger Dachez, Histoire de la franc‑maçonnerie française, Paris, Presses Universitaires de France – PUF, 2003, p. 24.

[10] Vezi mai multe considerații asupra „secretului” masonic în Andreas Ӧnnerfors, Freemasonry. A very short Introduction, Oxford, Oxford University Press, 2017, pp. 55‑59.

[11] Vezi Pierre‑André Taguieff, La Foire aux Illuminés, Ésotérisme, théorie du complot, extrémisme, Paris, Mille et une Nuits, 2005, pp. 17‑22.

[12] Basnele sunt interpolările care adaugă în text interpretări ulterioare cu motivații formulate de contextul în care interpolatorul trăiește și acționează.

[13] Dominique Labarrière, Societăți secrete. Mit, adevăr, plăsmuire, impostură, București, Editura Niculescu, 2019, p. 221.

[14] Vezi intervenția semnată de Elżbieta Drążkiewicz și Annika Rabo, „Conspiracy Theories” în Hilary Callan, S. Coleman (eds.) The International Encyclopedia of Anthropology, Oxford, Willey-Blackwell, 2018.

[15] Ne referim aici, firește, la Unlawful Societies Act din 1799, adoptat de Parlamentul englez ca parte a măsurilor antirepublicane ale guvernului condus de William Pitt cel tânăr.