O discuţie cu o definită propensiune teoretică, care îşi propune să delimiteze şi să stabilească raporturi între două concepte fundamentale ce definesc lumea în care trăim de aproape două secole, anume modernizarea şi occidentalizarea, poate părea celor mai puţin iniţiaţi şi adepţilor înfocaţi ai istoriei evenimenţiale un simplu joc sau exerciţiu retoric fără o valoare practică evidentă. Mă grăbesc să subliniez, de aceea, că fără o înţelegere exactă a paradigmei pe care s-a construit şi se construieşte încă modernitatea noastră, explicaţiile unei histoire historisante pot fi lipsite de orizont, iar latura normativă şi predictivă alături de cea descriptivă şi explicativă pot rămâne nesatisfăcute convenabil atât pentru istoric, cât şi pentru orice alt investigator al câmpului social. Mai concret, ni se pare greu de înţeles ideea (teoria) maioresciană şi, în fond, profund junimistă, a formelor fără fond, modul propriu de raportare a ceea ce unii cercetători au numit “liberalismul sectar” românesc la societatea noastră, socialismul bahluvian şi cel dâmboviţean, conservatorismul democrat sau cel progresist ş.a.m.d. – ca să ne limităm doar la aceste importante filoane ideologice, doctrinare şi politice din a doua jumătate a veacului al XIX-lea şi primii ani ai secolului trecut – în absenţa unei convenabile poziţionări între modernizare şi occidentalizare a modului în care a evoluat societatea românească. În mod evident, același lucru este valabil și pentru prima jumătate a secolului trecut, secvență temporală în care România Întregită a evoluat în relativă sincronie cu întregul continent cunoscând avatarurile noilor ideologii apărute după prima conflagrație mondială și ritmurile susținute ale unei dezvoltări în salturi marcate de perioade de avânt, dar și de marea criză din 1929-1933. Mai mult, principalele aspecte ale dezvoltării social-economice, spinoasa “chestiune agrară”, instituţionalizarea puterii politice în noile cadre ale statului naţional şi raporturile stat-biserică, sistemul juridic şi legislativ – inclusiv legislaţia de excepţie a învoielilor agricole – curentele “semănătorismului” şi “poporanismului” alături de alte forme de manifestare în orizont cultural – şi exemplele pot continua – pot fi doar parţial şi incomplet înţelese în absenţa raportării lor la procesul modernizării şi/sau occidentalizării. Aceași afirmație este valabilă și pentru prima jumătate a secolului trecut când noua realitate demografică și etnică a statului român întregit, transformările economice și sociale, masificarea politicii și diversificarea spectrului politic de la extrema dreaptă la cea stângă, racordarea la realitățile și conjuncturile continentale și globale de atunci nu pot fi coerent explicate în absența unei discuții serioase legate de procesele modernizatoare din societatea noastră și vectorii care le-au propulsat. În acest context rolul asociaționismului fraternalist modern, recte al Francmasoneriei merită discutat pornind de la valorile și principiile susținute de această structură cofraternală.
Intervenţia mea îşi propune ca pornind de la perspectivele teoretice formulate la adresa proceselor modernizării şi occidentalizării să explice în ce raporturi s-au aflat cele două în cazul societăţii româneşti de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi mijlocul secolului trecut. În acest scop voi face o scurtă trecere în revistă a celor două procese şi a elaboratelor teoretice pe marginea lor, pentru ca, mai apoi, să încerc punerea lor în evidenţă în cazul românesc, stabilind şi raportul între acestea. Firesc, va fi prezentată, pe scurt, și contribuția adusă în cadrul acestor procese de personalitățile aparținând Ordinului francmasonic.
Una dintre problemele cu cea mai largă audienţă în lumea istoricilor, dar şi a altor categorii de cercetători din domeniul ştiinţelor socio-umane, a devenit de la mijlocul secolului trecut, problema modernizării. Născută pe generoasa filiaţie a evoluţionismului social – cu rădăcini puternice în Iluminismul şi raţionalismul european -, după cea de-a doua conflagraţie mondială, ca o teorie suport pentru explicarea decalajelor existente în lume, teoria modernizării a pătruns treptat în avanscena preocupărilor mai multor categorii de cercetători ai fenomenelor sociale, economice, politice, dar şi istorice, ajungând la apogeu când problemele decolonizării şi dezvoltării au ocupat un loc important pe agenda internaţională. Faţeta cea mai vizibilă a teoriei modernizării a fost cea consacrată aspectelor socio-economice, lucru care a pus oarecum în umbră alte valenţe notabile ale acesteia în domeniul politic, dar şi cel cultural-spiritual. Fără îndoială, au existat preocupări sporadice în această direcţie anterior momentului amintit, dar acestea nu au pătruns şi nu s-au generalizat în conştiinţa publică. De regulă, teoria modernizării a fost asociată teoriei dezvoltării şi este prezentată ca fiind complet antitetică cu teoria dependenţei, cel puţin aşa cum a fost ea dezvoltată de Immanuel Wallerstein Ce este deci modernizarea? Această întrebare nu şi-a găsit încă un răspuns unanim acceptat, dar există o majoritate de opinii potrivit cărora modernizarea desemnează marile transformări ale societăţii şi culturii începute în Europa odată cu Renaşterea şi care continuă, la nivel planetar, până astăzi. Conceptul şi teoria modernizării se află în flagrantă opoziţie cu teoria ciclurilor în evoluţia istorică a umanităţii, sunt pozitiviste şi concep istoria omenirii ca o istorie a progresului. Modernizarea implică o revoluţie intelectuală, tehnologică şi socială transformând relaţiile fundamentale ale individului cu timpul, natura, omenirea. Timpul, spre exemplu, nu mai este perceput ciclic sau repetitiv, ci ca un proces, o matrice a schimbării coerente. Natura este percepută de omul modern ca fiind inteligibilă şi marcată de o ordine inerentă. Cercetarea ştiinţifică are drept scop pătrunderea acestei ordini, iar tehnologia transformarea naturii potrivit scopurilor umane. Rolul ştiinţei şi tehnologiei este acela de a schimba locul fiinţei umane în natură şi societate prin ingineria socială şi diviziunea muncii. Văzută astfel, modernizarea ne apare ca un termen comprehensiv şi neutru din punct de vedere etic. Interpretarea modernizării, difuziunea şi uniformitatea sa creează însă conuri de umbră, diferende şi dispute cu vădite implicaţii politice.
Teoria modernizării a avut mai multe surse şi mai multe interpretări, dar toate acestea derivând din perspectiva eurocentrică prin care procesul dezvoltat în Occidentul european, implicând progresul, a fost văzut ca mijloc şi model totodată pentru tot restul lumii. Unul dintre “părinţii” acestui concept, o respectabilă figură a sociologiei universale a fost Talcott Parsons, cel care în perspectiva evoluţionismului social şi funcţionalismului a conturat conceptul şi i-a dat acestuia greutate analitică.
În rândul teoreticienilor modernizării întâlnim un aşa zis grup de “evoluţionişti” precum Walt. W. Rostow , Alex Inkeles , Myron Weiner etc. care susţin că experienţa occidentală trebuie imitată de ţările care vor să se dezvolte. Un alt grup important de teoreticieni este acela care susţine că nu mimetismul absolut este calea modernizării, căci există substitute, “scurtături”, variante, există posibilitatea “telescopării” modernizării sau a “arderii etapelor” . Ce este comun tuturor teoreticienilor modernizării este faptul că ei acordă o poziţie centrală în cadrul acestui proces industrializării, neglijând uneori complet şi alţi factori importanţi în opinia noastră. Raţionamentul pe care ni-l propun aceşti gânditori este simplu, determinist şi liniar: Tehnologia a început să aibă efecte din cele mai puternice şi marcante asupra hranei, confortului, speranţei de viaţă a întregii populaţii din Occident. Ea a început să aibă o poziţie centrală, a devenit o marfă extrem de căutată de toată lumea, apreciată deopotrivă de mase şi elite. Ţările care o posedau au devenit “avansate”, “civilizate”, cele care nu o aveau au devenit “înapoiate”, “primitive” sau “necivilizate”. Această etichetare a fost rezultatul căutării unui principiu justificator potrivit căruia beneficiarii noii civilizaţii tehnologice şi-au echivalat succesul cu virtutea morală şi au fost gata să echivaleze insuccesul industrial al altora sau nedesprinderea lor de economia tradiţională cu lipsa de morală a acestora. În termenii acestui gen de judecată naţiunile occidentale au devenit echivalentul “clasei conducătoare”, cu atât mai mult cu cât laturile evidente ale industrializării de tip capitalist au determinat şi pe cei care nu le-au atins să accepte teoriile celor care au profitat din plin de ele. Astfel, inegalitatea a fost legitimată într-o formă mult mai complexă şi mai greu de contestat. Un exemplu tipic în acest sens îl oferă David Apter care, la mijlocul anilor ’60 ai secolului trecut, şi-a focalizat cercetarea din perspectiva teoriei modernizării asupra sistemelor politice şi istoriei democraţiei. El a propus un triptic care subzistă în mentalităţile colective până astăzi şi anume: democraţie – bună guvernare – eficienţă şi modernitate. Un alt gânditor interesant, din păcate mai puţin cunoscut în mediul nostru, David McClelland a abordat chestiunea modernizării din perspectiva psihologiei sociale şi a teoriei motivării. El era tranşant atunci când afirma că modernizarea nu poate avea loc decât atunci când o societate va preţui îndeajuns inovarea, succesul individual şi spiritul întreprinzător. Concluzionând abrupt poate şi cu riscul asumat al unui reducţionism putem afirma că: Politica modernizării a avut drept scop nu numai transferul de tehnologie şi a modului propriu de producţie, ci şi a idiomului liberal şi al instituţiilor de tip occidental.
Teoriile dezvoltării economice şi, mai ales, teoria modernizării aşa cum a fost ea iniţial formulată nu au ajuns la un grad de coerenţă internă satisfăcător, printre altele, din simplul motiv al perspectivei lor eurocentrice, al “parazitării” cu norme şi criterii axiologice proprii Europei Occidentale. Comentând asupra acestui aspect, Immanuel Wallerstein, unul din criticii acerbi ai teoriei modernizării, sublinia că toată zbaterea analitică în jurul acestei chestiuni a fost un moment penibil al anilor ’60.
Astăzi însă, deşi teoria modernizării nu mai este la fel de des vehiculată, a ieşit oarecum din “modă” – în contextul transformărilor de după 1989 din centrul şi estul continentului ea este “acoperită” şi uneori subsumată de “tranzitologie” – ni se pare necesară o abordare mai largă a conceptului şi teoriei modernizării din perspectiva achiziţiilor din tot corpusul ştiinţelor socio-umane. Dintre numele reprezentative ale celor care au preferat să aprofundeze sau să reflecteze asupra teoriilor modernizării şi în secolul al XXI-lea amintim pe americanii David C. Engerman şi Nils Gilman pe germanul Peter Wagner sau pe Waltraud Schelkle. O menţiune aparte merită Peter Wagner care vede în modernizare o serie de procese îngemănate şi nu un singur cuprinzător proces la scară globală. În general, noi adepţi şi teoreticieni ai modernizării pornesc de la două prezumţii care ne permit o încercare de taxonomie: Unii sunt aceia care consideră că limitele tehnologice sunt cele care contenţionează interacţiunea umană, dictând astfel ritmul şi intensitatea modernizării; în timp ce, cei care li se opun consideră că modernizarea nu este decât produsul direct al planificării umane conştiente.
În general, pentru majoritatea istoricilor, modernizarea a fost una din grilele interpretării marilor transformări: Renaşterea, Reforma, Iluminismul etc. Economiştii au văzut modernizarea în trecerea de la economia autarhică la cea de piaţă sau concurenţială, dublată de acumularea capitalului şi producţia industrială pe scară largă. Juriştii au luat în calcul momentul în care contractul scris s-a generalizat ca principiu fundamental al obligaţiei sociale, egalitatea în faţa legii a luat locul dreptului statutar, iar dreptul consuetudinal şi-a pierdut din prestanţă şi vigoare în practica curentă. Istoricii mentalităţilor, ai culturii, au văzut modernizarea în îndepărtarea de sacru şi secularizarea gândirii, în trecerea de la metafizica speculativă la empirismul ştiinţei. Sociologii şi antropologii sociali au identificat modernizarea cu trecerea de la familia “extinsă” la cea “nucleară”. În fine, politologii au văzut modernizarea în extinderea birocraţiilor, în ascensiunea maselor pe scena politică, în dispariţia imperiilor şi apariţia statelor naţionale. În viaţa de zi cu zi însă, toate aceste aspecte identificate în varii câmpuri ale cercetării socio-umane, se împletesc şi se intercondiţionează. Într-un cuvânt, modernizarea include tot ceea ce noi numim: industrializare, raţionalizare, secularizare şi birocratizare. În pandant cu astfel de procese asistăm şi la urbanizare, dar şi la asimilare şi omogenizare socială, la simplificarea aparentă uneori a structurilor societăţii şi la transferul petrecut la nivelul modului în care drepturile şi libertăţile individuale trec din sfera dreptului, a raporturilor juridice, în sfera politicului şi ideologicului. Modernitatea are ca proprietate fundamentală reflexivitatea aşa cum ne-o dovedeşte Anthony Giddens. Ea nu se limitează la reinterpretarea şi clarificarea tradiţiilor, ci caută să instituie mereeu noi instituţii şi practici sociale pe baza noilor informaţii şi cunoştiinţe. Altfel spus, modernitatea se constituie pe baza cunoaşterii raţional elaborate şi evaluate. Reflecţia cognitivă şi raţionalitatea institutivă sunt cosubstanţiale şi definitorii modernităţii. O altă dimensiune – importantă de explorat în ceea ce priveşte procesul modernizării în ansamblul său – este aceea a relaţiei dintre modernizare şi democratizare, element fundamental care defineşte organizarea democrat liberală a statului în accepţiunea occidentală.
Occidentalizarea, westernization în lumea anglo-saxonă, este pe de altă parte un concept care descrie un model mimetic de adaptare a unor valori, principii şi norme care sunt transplantate cu mai mult sau mai puţin succes în spaţii şi societăţi unde fundamentele dezvoltării istorice nu ar fi permis în mod “natural” o asemenea evoluţie într-o secvenţă cronotopică sincronă cu aceea a lumii occidentale. Mai mult poate decât modernizarea, occidentalizarea presupune un fenomen al aculturaţiei rapide inclusiv preluarea unor habitudini care ţin de sfera privată a vieţii individului şi a colectivităţii. Desigur această preluare este mai totdeauna înfăptuită într-o manieră sui generis, cu rezultate inegale şi afectând iniţial doar “insule” ale societăţilor gazdă. Occidentalizarea este un proces cu puternice implicaţii trecând, aproape fără excepţie, la debut printr-o “fază şoc” aşa cum ne descrie procesul Philip Conrad sau J. M. Roberts. Conceptul occidentalizării are o strânsă legătură cu acela al europenizării şi mai nou al globalizării. În mod evident şi acest concept ca şi acela al modernizării sunt încărcate etic şi axiologic cu o notă în plus pentru occidentalizare. De regulă, occidentalizarea a fost ataşată colonialismului şi expansiunii, mai totdeauna violente, a lumii apusene în varii teritorii şi spaţii ale mapamondului. Spre deosebire de occidentalizare, modernizarea este în esenţă de natură ne-ideologică. Ea depinde mai ales de interdependenţa culturală şi economică decât de dominarea culturală şi economică, de diversificare şi racordare mai degrabă decât de integrare şi unificare.
Dezbaterile teoretice în jurul acestor concepte, deşi nu mai ocupă avanscena discuţiilor în câmpul disciplinelor care investighează socialul, sunt încă actuale şi relevante, mai ales pentru istorici, cei care încearcă să umple cu material factologic modele care să explice starea actuală a lumii.
În cazul României perioadei sfârşitului de secol al XIX-lea şi mijloculuisecolului trecut dezbaterea modernizare şi/sau occidentalizare este extrem de importantă în opinia noastră pornind tocmai de la realitatea celei de-a doua “integrări” în Europa, proces contemporan nouă. Modul în care România modernă s-a încadrat în tiparele europene din veacul naţionalităţilor, ritmul şi maniera în care s-au petrecut toate acestea, sunt exemple peremptorii pentru ceea ce se petrece în stricta actualitate. E de ajuns să invocăm aici formule celebre precum: “România este Belgia Orientului”, “România este Japonia europeană”, “Bucureştii sunt Micul Paris” stereotipuri ades invocate în epoca despre care vorbim pentru a ilustra importanţa unei astfel de discuţii.
Cadrele moderne ale societăţii noastre şi ale statului român a cărui centralitate a fost privită întotdeauna ca o condiţie sine qua non a dezvoltării s-au forjat şi articulat într-un mediu şi un timp în care concepte precum modern şi civilizat căpătaseră deja puternice conotaţii axiologice. Desele referiri la Europa din cadrul dezbaterilor parlamentare ale epocii, din presa vremii, subliniază nu numai o preocupare acută pentru modul în care continentul evolua şi odată cu el România, ci şi o formă de îngrijorare a elitei româneşti faţă de modul în care efortul modernizator de la noi era perceput în afara graniţelor ţării.
Analizele punctuale, ca şi lucrările de sinteză şi cele monografice dedicate perioadei pe care o luăm în discuţie, au relevat cu asupra de măsură faptul că procesul modernizării din România a fost unul care a difuzat inegal, cu ritmuri şi amplitudini uneori remarcabile, dar şi cu întârzieri greu de justificat, mai ales în domeniul agrar, sector ce ocupa quasi-majoritatea populaţiei active a ţării. Izbucnirile violente din 1888 şi mai ales cea din 1907 au dovedit “fracturile” din societate şi imposibilitatea de a le acoperi convenabil de către elite. Problemele de această natură au continuat și în interbelic chiar dacă ampla reformă agrară din 1921 a pus în cadre noi problemele pendinte de agricultura României dvenită acum la fel de relevantă pe plan intern ca și internațional. Legile conversiunii datoriilor agricole din perioada crizei din 1929-1933 pot fi un bun exemplu în acest caz.“Chestiunea agrară” va însoţi permanent orice problemă de politică majoră a României etapei despre care vorbim. Fiind o problemă structurală a societăţii noastre, situaţia din acest domeniu va fi expusă cel mai puţin procesului occidentalizării şi modernizării şi va reprezenta o sursă de acumulare a “muniţiei” sociale. Structura şi distribuirea proprietăţii funciare au fost nucleul chestiunii iar paleativele imaginate (sistemul arendăşesc, creditul rural, vânzările de pământ din domeniul public al statului, legea “însurăţeilor”, legea asigurărilor în domeniul agricol, obştile ţărăneşti ş.a.) nu s-au dovedit a fi soluţii complete şi de lungă durată. Condiţiile pedoclimatice dificile din unii ani şi crizele agricole europene au dovedit slăbiciunea şi “expunerea” nepermisă la hazardul naturii şi al pieţei a unui segment fundamental şi precumpănitor al economiei româneşti din epocă.
Industrializarea şi ritmul în crescendo al acesteia în perioada despre care vorbim este un alt element care nu poate fi evitat atunci când evaluăm cantitativ procesul modernizării de la noi. Statisticile ne relevă cu prisosinţă că “adevărata” revoluţie industrială începe acum ca şi, mai timida, integrare a pieţei sociale a capitalurilor. Dacă la mijlocul secolului al XIX-lea (deceniul cinci) catagrafiile şi documentele vremii ne arată un “nomenclator” al meseriilor cu circa 100 de poziţii, meserii în care erau angrenate aproximativ 25 000 de persoane în cele două Principate, în preajma primului război mondial, industria furniza circa 22% din produsul social global şi 14% din venitul naţional, în această ramură a vieţii economice fiind angajate peste 200 000 de persoane. Cu toate acestea, chiar dacă industria se dezvolta accelerat, mai cu seamă începând cu deceniul nouă al veacului al XIX-lea – moment în care protecţionismul şi încurajarea de către stat a dezvoltării industriale a devenit o parte componentă a naţionalismului economic manifestat în societatea noastră – majoritatea întreprinderilor (stabilimentelor) industriale era reprezentată de atelierele meşteşugăreşti. Modernizarea şi dezvoltarea industrială nu poate fi concepută şi înţeleasă la noi fără a sublinia rolul fundamental al statului, politicii şi instituţiilor sale în cadrul acestui efort constant al societăţii româneşti.
Comunicaţiile şi infrastructura încep să aibă în această perioadă un “facies” european şi să ne racordeze la pulsiunile occidentale, la un ritm al schimbării care provoacă hotărâtor vechile inerţii.
Formele şi maniera în care democratizarea a acompaniat procesul occidentalizării şi al modernizării este un alt domeniu care merită reflecţia cercetătorilor pornind de la realitatea instituţionalizării puterii politice la noi. Democratizarea societăţii româneşti s-a făcut, în măsura în care acest lucru a fost posibil, în exclusivitate pornind de sus în jos şi având drept nucleu autoritatea statului. Astăzi este evident că singura armă acceptabilă de luptă împotriva tarelor societăţii moderne este construirea unei democraţii care tinde să devină participativă.
Spectrul relaţiilor juridice din societatea noastră în secvenţa cronotopică despre care vorbim ne dezvăluie că în acest domeniu asistăm la o occidentalizare rapidă, la impunerea uneori superficială a unor norme şi valori de strictă provenienţă occidentală. Constituţia de la 1 iulie 1866 precedată de codurile civil, penal, de procedură civilă şi penală, Codul comercial din 1887 sunt nu numai de sorginte occidentală, ci îşi şi propun “europenizarea” şi occidentalizarea societăţii noastre. Modificările intervenite prin Constituția din 1923 și opera legislativă a celor zece corpuri legiuitoare din interbelicul românesc continuă aceste procese, desigur cu o mai accentuată specificitate națională.
În domeniul vieţii culturale procesul occidentalizant este evident la debutul perioadei despre care vorbim, pentru ca, mai târziu fondul primar, autohton să tempereze excesele unui mimetism exagerat. Reacţii de genul societăţii culturale “Românismul” iniţiată de Bogdan Petriceicu Hâşdeu în deceniul al 9-lea al secolului al XIX-lea epitomizează o astfel de situaţie. Mass media şi opinia publică atâta cât ea există începe să semene din ce în ce mai mult cu cea din apusul şi centrul Europei. Invocând aici doar aceste exemple nu putem să nu reflectăm şi asupra faimoasei teorii a formelor fără fond, teorie care a făcut să curgă râuri de cerneală în spaţiul intelectual românesc.
Fără a detalia prea mult în această succintă prezentare o pletoră de argumente încheiem subliniind faptul că, în opinia noastră, în primele decenii de după constituirea statului naţional modern vorbim de predominanţa unui proces al occidentalizării, proces care va lăsa loc destul de rapid celui al modernizării în etapa ulterioară. În mod evident, cele două procese s-au suprapus în cazul românesc într-o manieră particulară cu o dominantă a occidentalizării în prima fază şi una a modernizării în cea de-a doua. Linia temporală care ar delimita cele două faze invocate mai sus o reprezintă, în opinia mea, debutul ultimului deceniu al secolului al XIX-lea. Putem constata că în fiecare etapă a proceselor pe care am încercat să le circumscriu în intervenţia mea a existat o opoziţie competentă care a coexistat cu politica oficială de modernizare a statului român. Paradigmele adoptate s-au aflat în strânsă legătură şi cu stimulenţi externi care însă au fost “digeraţi” creativ de elitele româneşti. Fără a avea pretenţia unei analize exclusive şi exhaustive considerăm că o analiză serioasă a raportului modernizare – occidentalizare în spaţiul românesc ar clarifica mai bine modul în care s-a articulat şi constituit modernitatea noastră cu particularităţile şi specificităţile ei.
Națiune, progres și democratizare sunt valorile susținute covârșitor și de francmasonii români. De la generația emancipatorilor, părinții de facto ai statului național modern român, în marea lor majoritate francmasoni și până aproape de sfârșitul perioadei interbelice când Francmasoneria intră în adormire membrii acestei cofraternități au fost în fruntea marilor evenimente care au marcat definitiv devenirea noastră națională modernă. Firesc, francmasonii au fost adepții occidentalizării prin însăși geneza acestei structuri în spațiul procesului modernizării desfășurat în lumea britanică. De la Petrache Poenaru și până la Horia Hulubei o pleiadă mare a intelectualității românești s-a aflat în comuniune de idei în lucrările desfășurate în Lojile cărora le aparțineau. Seria volumelor dedicate Istoriei ilustrate a Francmasoneriei de la noi care va continua curând cu volumele dedicate Munteniei, Olteniei și spațiului translivan sunt pline de personalități care au contribuit decisiv la avansul spre modernitate a societății noastre. Nu poate fi omisă în acest context nici chestiunea criticii la adresa ritmurilor înnoitoare (vezi teoria formelor fără fond și junimismul politic) percepute ca fiind prea rapide pentru stadiul în care se afla societatea noastră, dar nici angajamentul ferm spre o evoluție rapidă în sens modernizator al multora dintre cei care au decorat coloanele lojilor românești. Francmasonii s-au regăsit în elitele politice, economice și culturale românești din toată această perioadă influențând prin exemplul personal și prin ideile susținute valorile subsumate națiunii, progresului și democratizării. Și în cazul lor putem aprecia că procesul occidentalizării a fost susținut constant și că mai apoi, în interbelicul românesc, s-a petrecut tranziția spre elementele specifice ale modernizării marcate de problematica internă a evoluției României Întregite. După septembrie 1880 când a luat ființă Marea Lojă Națională Română, putere suverană în spațiul Vechiului Regat, ale cărei merite au fost recunoscute public cu prilejul Marii Expoziții Naționale din 1906 de către Regele Carol I, Francmasoneria română a fost în termenii de azi o ”putere subregională” în lanțul masonic universal exercitându-și influența și în state precum Bulgaria, Grecia, Egipt chiar. După Războiul Întregirii Naționale în primul deceniu interbelic Francmasoneria română a fost marcată de existența mai multor obediențe (M.O.A.R., Lojile simbolice din Transilvania – 21 la număr și firesc M.L.N.R. ) aflate deseori în polemică dar urmărind aceleași obiective în variante proprii de interpretare (lojile transilvane fiind în general revizioniste). Disputele au continuat și în ultimul deceniu interbelic pe fondul unor lupte intestine și ambiții personale care însă nu au stopat evoluția numerică ascendentă și implicarea în francmasonerie a unor mari personalități ale vieții politice, culturale și economice ale epocii. Fără a prezenta aici numele multora dintre marile personalități care au aparținut Francmasoneriei române – prea numeroase pentru încăpea în spațiul intervenției de față – vom sublinia că acestea au fost în marea lor majoritate susținători ai regimului democrat parlamentar, al ordinii constituționale și valorilor conținute în drepturile omului de primă și secundă generație și s-au opus ascensiunii extremismelor din ce în ce mai virulente la adresa ordinii de stat existente și a Francmasoneriei în general. Lucrarea ”Conspirație și democrație.Extremisme și antifrancmasonerie în România prcomunistă” ilustrează din plin această realitate.
Conchidem că Francmasoneria română a fost în toată secvența cronotopică analizată un vector fundamental al susținerii triadei Națiune, Progres, Democrație și că rolul ei nu mai poate fi obnubilat astăzi fără a risca neînțelegerea proceselor majore care au marcat devenirea noastră modernă și contemporană.
District Grand Senior Warden, P.A.G.D.C.
Cătălin Turliuc